Introducere: <<Șotronul este un joc al copilăriei; cine nu a sărit într-un picior de-a lungul căsuțelor numerotate și a sperat să câștige, dovedind precizie și atenție?
Se pare că cei ce au jucat prima data Șotronul au fost soldații romani. Era un antrenament excelent. Evul Mediu l-a ridicat la alt rang: a devenit o metaforă pentru pelerinajul pe calea devenirii interioare. Șotronul a avut epoca lui de glorie, când regulile implicau un parcurs moral și mistic, când fiecare căsuță simboliza o virtute dobândită cu efort pe drumul spre Cer. Se pornea de pe Pământ, așa cum și astăzi o fac copiii în Franța, și se ajungea ,,dans le Ciel”. Toată schema Șotronului este copia ludică a planului unei biserici. Din pronaos (Terre) prin naos, spre absida altarului (Ciel) – o mistagogie accesibilă oricui>> (lector Mario Barangea, spicuiri).
Joc Șotronul. Am 6 ani. Șotronul e doar pentru cei coordonați. Copiii m-au primit cu greu în grupul lor. A trebuit să dovedesc că-mi pot ține echilbrul. A trebuit să arăt că știu unde sunt și cum mă orientez.
Piatra cade în prima ,,Casă”. Unu, doi, trei, patru. Până la zece. Am ajuns în ,,Cer”. Mă întorc. O pornesc spre ,,Casă”.
În Șotron, ca și în viață, inițial ești înafara oricărui plan. Arunci o piatră într-un pătrat și o iei la picior. Pe un drum ce te va iniția. Sari cu ambele picioare, ba sari într-unul, schimbi ritmul și sensul. Ți-e greu și ți-e ușor.
Străbați episoade din viață și ajungi la răscruce. Te apleci și culegi scopul tău de jos. Și uneori piatra îți cade pe linie. Aproape ratezi tura. Și răsufli ușurat și zâmbești că ești tot acolo, în locul hărăzit de soartă. La căsuța patru, după trei reușite în lanț, mușchii nu te ascultă. Te prăbușești. Și ideea-piatră, deși bine ancorată, trebuie părăsită. O iei de la capăt; doar că acum un fluture cum altul nu-i îți fură privirea. Și tura asta stai pe bară. Te scuturi și te hotărăști să rămâi concentrat. Ce hotărâre bună. Oare îți iese?
În jurul tău e larmă și-s râsete. E bine când îți aștepți rândul. Acum e timpul de împrietenire. Cei experimentați dau sfaturi. Cei chițibușari îți aduc aminte de nereușite. Cei mânați de dorința de a câștiga fac planuri. Cei mânați de bucuria de a fi împreună, zâmbesc. Pe unii îi mână victoria, pe unii îi mână bucuria lui împreună.
Joc Șotronul. Am 9 ani și 17 ani și 26 ani și 33 ani și 42 ani. Și voi avea 47 și 52. Cu mine și în mine joacă toți copiii. Îi văd sărind prin cadrane, trecând prin încercări, repetând salturi. Îi văd în CER și îi văd pe PĂMÂNT, în căutări de drumuri, dominând intrările, răscolind căile. Din GLIE în PARADIS, profan spre inițiat, ne ținem respitrația, zâmbim în locuri cu odihnă, ne încântăm de călătorie.
Jucăm Șotronul. E viața noastră acolo. Și mai cade iar câte o piatră departe de țel și linia ne îngrădește. Ne întoarcem și o luăm de la capăt. Și dintr-o dată totul e lin și noi dobândim putere și înțelepciune și ne înălțăm înlăuntru și sufletul palpită de frumusețea jocului.
Unde e piatra ta? E pusă bine. Să nu o piezi din ochi!
-Scarlett Onică, psihopedagog și consilier emoțional
