Cândva, în copilărie, probabil după 9 ani, ne dăm seama cum să ne cream un zid elecrificat în jurul nostru; ne dăm seama cum să tăinuim vulnerabilitatea, cum să ne străduim să nu mai arătăm că suntem răniți, cum să mascăm lacrimile și deznădejdea, cum să mimăm că nu ne pasă că suntem frustrați și neapreciați.
Ne punem atunci pe noi zale. Zale prin care ne străduim să nu pătrundă nimic. Sau găsim ,,inelul Arabelei” ce ne transformă pe noi în ,,altcineva”. Emoțiie noastre, gândurile, comportamentele devin arme cu care pornim la luptă în drumul ce ne va dărui o mască de protecție.
Vrem ca ultimul lucru pe care ar putea cineva să îl vadă la noi să ne fie vulnerabilitatea. Ultimul.
Și totuși, primul lucru pe care îl căutăm la cei ce ne înconjoară este tot vulnerabilitatea.
O mască corect aleasă ne face pe noi să ne simțim în siguranță. Zalele (deși grele și împovărătoare) ne fac să ne simțim mai puternici.
O mască descoperită pe chipul semenului nostru ne irită și ne frustrează.
Psihologul Brene Brown, dezvăluie în cartea ,,Curajul de a fi vulnerabil” multitudinea armurilor ce există în lume, armuri cărate în spate de proprietari de atâta timp încât ei nici nu mai știu bine cum le este eul lăuntric.
Purtăm armuri ,,de rușine”, ca să ne depărtăm emoțional de momente ce ne-au marcat negativ, ca să nu ne mai vedem micimea când ne comparăm cu ceilalți.
Purtăm măști pentru că nu ne suntem noi, nouă, îndeajuns. Asta pentru că de multe ori, întrebarea ,,oare ce cred ceilalți” ne strivește.
Să fim binevoitori față de noi, să ne acceptăm imperfecțiunile și să le ridicăm la rang de putere: în momentul în care înțelegem și acceptăm că imperfecțiunea este parte a unei experiențe umane comune, ceva prin care fiecare pășește și nu este strict apanajul nostru personal, vom putea să ne ridicăm mai puternici, să desprindem bucățile de mască lipite pe chip și pe suflet, să ne bucurăm de noi, cei dinăuntru, cei adevărați și vulnerabili. Vom putea desprinde zalele de fier și vom putea privi emoțiile negative cu echilibru, fără minimizare totală sau hiperbolizare. Și vom putea să permitem emoțiilor pozitive să pătrundă în noi cu toată lumina lor.
Să ne acceptăm. Și atunci vom rupe costumul strâmt ce ne ține captivi de ani, ce ne metamofozează, ne obosește, ne copleșește.
Vom deveni noi, cei vulnerabili și liniștiți, cei puternici și neîmpovărați când vom ajunge în punctul în care ne știm, ne acceptăm și ne dezvelim semenilor.
-Scarlett Onică, psiholog și consilier emoțional
